HALLOWEEN

Menţionat în: 1x01 - Pilot

Sărbatoarea de Halloween îşi are originile în vremea celţilor, civilizaţie ce şi-a făcut apariţia în jurul anului 800 î.Hr. Celţii ocupau vestul Europei, Marea Britanie şi o enclavă din actualul teritoriu al Turciei. Pentru ei, anul nu avea decât două anotimpuri, vara şi iarna. Anul Nou începea cu prima zi de iarnă, la o dată care, după calendarul modern, cade la 1 noiembrie. Mai important era însă ajunul noului an, când avea loc festivalul sfârşitului verii, Samhain, după numele celei mai temute zeităţi a religiei druidice practicate de celţi. Samhain înseamnă, în traducere literală, chiar sfârşitul verii, dar zeul respectiv era cunoscut şi ca „stăpân al întunericului”. Puterea lui Samhain creşte pe măsură ce ziua se scurtează şi noaptea e mai lungă, fiindcă el nu poate umbla pe Pământ decât după lăsarea întunericului. Druizii credeau că în ajunul anului nou, pe 31 octombrie, graniţa ce desparte lumea morţilor de cea a viilor este extrem de subţire. Din această cauză momentul era foarte prielnic pentru ca spiritele celor morţi în cursul anului să treacă în lumea vie, bântuind în căutarea unor trupuri pe care să pună stăpânire pentru a scăpa din tărâmul morţilor. Pragul dintre cele două lumi, care nu se afla, practic, în nici una dintre ele, este păzit de creaturi fioroase, reprezentate ca demoni ori vrăjitoare, ceea ce explică popularitatea unor costume de asemenea natură de-a lungul veacurilor. Dacă nu reuşeau să captureze un om, spiritele se mulţumeau adesea şi cu un animal, în special o pisica neagră, aceasta din urmă fiind şi astăziun simbol al Halloween-ului. Fiind vorba de sfârşitul verii, de Samhain se organiza şi un fel de sărbătoare a recoltei, celţii aducând ofrande zeilor. Anumiţi membri ai comunităţii aveau sarcina de a merge din poartă-n poartă, strângând donaţii sub formă de mâncare pentru a-i mulţumi pe zei, o variantă antică a cunoscutului obicei de a merge, de Halloween, pe la casele oamenilor cu „Ne daţi ori nu ne daţi”. De remarcat că, aşa cum pragul dintre cele două lumi nu ţinea de nici una dintre ele, nici ziua de Samhain nu aparţinea anului propriu-zis. În acea vreme se considera că un ciclu solar durează 364 de zile, astfel că a 365-a nu făcea parte din an.

Ameninţarea spiritelor rele

Exista, de asemenea, obiceiul de a aduna de la oameni lemne pentru aprinderea unor ruguri sacre, de obicei pe vârfurile dealurilor, tot în onoarea zeilor. În acea seară, celţii se adunau cu mic, cu mare în jurul rugurilor, având grijă să stingă focurile din vetre astfel încât casele lor să fie reci şi neprimitoare, ca să nu cumva să tenteze duhurile să se ascundă înăuntru. După terminarea ceremoniei religioase, oamenii luau cărbuni din rugul sacru pentru a-şi lumina drumul spre casă, dar şi pentru a aprinde un nou foc sfânt în vatră. Acest cărbune era, de regulă, cărat într-un nap scobit pe dinăuntru, înlocuit mult mai târziu de dovleac. De teamă să nu îi captureze spiritele rătăcitoare, celţii se îmbrăcau în costume înfricoşătoare şi ciopleau mutre rânjite pe „suportul” pentru cărbune. Ei se deplasau în procesiuni foarte gălăgioase, rupând şi trântind de pământ tot ce întâlneau în cale, tot ca metodă de a pune pe fugă spiritele. Această spaimă ancestrală de spiritele rele este foarte prezentă în folclorul medieval, existând felurite legende despre duhurile care bântuiau fără scăpare printre cei vii, nefiind admişi pe tărâmul umbrelor din pricina vreunei fapte rele. Nălucile puteau ademenii oameni, atrăgându-i spre ţinuturi mlăştinoase, unde se pierdeau şi, în cele din urmă, mureau. Nefericita victimă îşi căuta zadarnic drumul spre salvare, spun legendele, în timp ce în urechi îi răsuna obsesiv râsul plin de răutate al spiritelor. Există o serie de relatări care spun că, uneori, pe rugurile sacre erau arşi de vii indivizi bănuiţi a fi deja posedaţi de duhuri rele, dar multe cărţi de istorie a celţilor neagă aceste afirmaţii, precum şi pe cele conform cărora Samhain era zeul morţii. Romanii şi-au însuşit această veche sărbătoare druidică, din vremea lor datând obiceiul arderii pe foc a unor efigii care ar fi substituit, se spune, sacrificiile umane.

Creştinism versus păgânism

Această tradiţie de origine druidică a rezistat şi după apariţia creştinismului, spre nemulţumirea mai-marilor Bisericii. Pentru a pune capăt acestor ritualuri păgâne, în anul 835, Papa Grigore al II-lea a decis să mute pe 1 noiembrie Ziua tuturor sfinţilor, creată în secolul al VII-lea de Papa Bonifaciu al IV-lea pentru celebrarea sfinţilor care nu aveau o zi anume peste an. Până la 835, Ziua tuturor sfinţilor era pe 13 mai. Această decizie are o mare importanţă în istoria sărbătorii de Halloween, întrucât denumirea ei actuală provine de la All Hallows’ Eve, care însemnă, în engleza veche, „ajunul zilei tuturor sfinţilor”. Ulterior, s-a stabilit ca data de 2 noiembrie să fie Ziua morţilor. Tradiţia păgână a rezistat în faţa celei creştine, iar ritualurile au sfârşit prin a se amesteca. Astfel, potrivit unor istorici, obiceiul de a oferi bucate celor care bat la uşa nu ar fi o reminiscenţă a ritualului celtic, ci este legat mai degraba de pomana creştinească pentru sufletele morţilor. Astfel, este atestat încă din secolul al IX-lea obiceiul ca, în această perioadă a anului, sărmanii şi cerşetorii să bată la uşile creştinilor pentru a cere pomană, care constă, în special, dintr-un fel de „prăjiturele de suflet”, bucăţi de pâine cu afine. Cu cât mai multe prăjiturele primea cerşetorul, cu atât mai multe rugăciuni se angaja să rostească pentru sufletele rudelor decedate ale stapânului casei. Chiar rostite de un intermediar, rugăciunile aveau menirea de a ajuta sufletele să găsească mai repede drumul spre rai. A refuza să dai de pomană pentru morţi era considerat un adevarat sacrilegiu, iar cel care îl comitea se expunea „răzbunării” cerşetorului nemulţumit. Expresia „trick or treat” derivă din această tradiţie, cel care nu ofera de mâncare (treat) va fi pedepsit cu un renghi (trick). Una dintre cele mai vechi pedepse utilizate de colindători este aceea de a bate la uşă şi a fugi. Astăzi, reacţia firească în faţa unui asemenea gest este una de enervare, fiind ştiut că e o biată glumă proastă, însă în Evul Mediu semnificaţia era sinistră, anume că a bătut moartea la uşă, iar moartea era invizibilă, de aceea nu vedeai pe nimeni atunci când deschideai.

Dracul şi dovleacul

Sărbătoarea de Halloween a ajuns în America abia în jurul anului 1840, adusă de valul masiv de imigranţi irlandezi goniţi de acasă de marea foamete din epocă. Aceştia au adus cu ei şi legenda felinarului-dovleac. Povestea spune că un anume Jack, individ cunoscut drept beţiv şi pus pe şotii, a avut într-o zi proasta inspiraţie de a-i juca un renghi Satanei. Jack l-a convins pe diavol să se urce într-un copac, apoi a scrijelit pe trunchiul acestuia o cruce, simbol ce-l impiedica pe drac să coboare. Satana a fost lăsat să se dea jos numai după ce i-a promis omului că îl va lăsa în pace toată viaţa lui. După ce a murit, Jack nu a fost primit în Rai din pricina numeroaselor sale păcate, văzându-se obligat să mearga în Iad, dar nici aici nu a fost admis, diavolul fiind încă suparat de renghiul cu copacul. Pentru a nu-l lăsa totuşi să orbecăiască veşnic prin beznă, dracul i-a dat lui Jack un tăciune aprins care să-i lumineze calea, iar omul l-a aşezat într-un nap scobit. Ajunşi în America, imigranţii au descoperit că dovleacul este un suport mult mai încăpător, folosindu-l de atunci în locul napului. Chiar şi în zilele noastre, dovleacul rânjit este numit „Jack-o-lantern”, felinarul lui Jack.

Zilele morţilor

O interesantă îmbinare a tradiţiilor legate de morţi şi spirite poate fi întâlnită în Mexic, unde Halloween face parte integrantă din „Los dias de los muertos”, zilele morţilor, alături de cele două sărbători catolice din 1 şi 2 noiembrie. Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, în sărbătoarea mexicană apar şi vechi tradiţii aztece. În această perioadă a anului, în Mexic are loc un eveniment spectaculos, reîntoarcerea fluturilor monarhi din SUA, pentru a ierna în pădurile de brazi. În credinţa aztecă, păstrată de mexicani, fluturii respectivi poartă spiritele morţilor, de unde dorinţa de a celebra acest moment. Cele trei zile ale morţilor sunt o sărbătoare veselă, de amintire a persoanelor dragi. În fiecare casă se încropesc mici altare decorate cu pâine, dulciuri, fructe şi flori. Oamenii se îmbracă în vampiri, vârcolaci, stafii, mumii sau schelete. Pestriţa paradă poartă pe străzi un sicriu în care este aşezat un om viu, iar vânzătorii aruncă peste acesta fructe, flori şi bomboane. De asemenea, familiile merg la cimitir, îngrijesc mormintele şi nu de puţine ori organizeaza mici petreceri printre cruci, rămânând şi peste noapte alături de cei duşi dintre vii.

Veghea de Halloween

Tradiţia rugului de Samhain s-a păstrat în Irlanda, Scoţia şi Ţara Galilor. Lemnul pentru focul din noaptea de Halloween se adună din timp, şi în unele regiuni există obiceiul de a arde şi un anume tip de muşchi de pădure. Spre deosebire de ce se întâmplă în America, în Europa spiritele morţilor continuă să reprezinte o parte însemnată a tradiţiei de Halloween. Dacă, pe vremuri, oamenii vegheau toată noaptea cu o torţă aprinsă pe prispa casei, acum ei se mulţumesc să aprindă lumânări pentru sufletele celor decedaţi. În această noapte, oamenii poartă felurite talismane pentru a se proteja de duhuri. Tot pentru alungarea duhurilor se trag clopotele şi se bate în lemn. În acelaşi scop, înainte de apusul soarelui, se obişnuieşte să se înconjoare casa de trei ori, mergând cu spatele. În aceste zone se spune că o persoană născută de Halloween poate vorbi cu spiritele.

Pentagrama mărului

În zilele noastre, Halloween înseamnă, în primul rând, costume cât mai sofisticate şi dovleci. Se ştie însă prea puţin, chiar şi în Statele Unite, despre numeroasele tradiţii populare care au însoţit timp de veacuri această sărbătoare. De Halloween, în familii se organizau fel de fel de jocuri de divinaţie, dintre care multe aveau în centrul lor mărul. Fructul biblic era asociat cu zeităţi feminine, dar şi cu nemurirea, renaşterea şi cunoaşterea. Unul dintre motivele pentru care mărului i se acordă asemenea importanţă este acela că, secţionând fructul pe orizontală, pe fiecare dintre cele două jumătăţi, cotorul şi sâmburii alcătuiesc o stea cu cinci colţuri. Aceasta pentagramă este un simbol al divinităţii în multe culturi, de la celţi, la egipteni şi chiar la rromi. Printre jocurile cu mere practicate de Halloween foarte popular este încă acela al aşezării unor fructe într-o găleată de apă. Tinerii necăsătoriţi se vor întrece în a muşca din merele plutitoare, cel care reuşeste primul urmând a se aşeza curând la casa lui. De asemenea, cojind un măr în faţa unei oglinzi, în miez de noapte, se putea vedea imaginea celui hărăzit de soartă. O alta probă consta în curăţarea unui măr astfel încât coaja să fie cât mai lungă, asta însemnând că şi viaţa avea să fie cât mai lungă. Alte jocuri de ghicire a viitorului sunt legate de nuci. Oamenii aşează nuci pe un grătar, apoi dau drumul unor chibrituri aprinse. Cel a cărui nucă se mişcă se va căsători curând. Daca e vorba de un cuplu şi o nucă plesneşte, viitorul acelei familii nu va fi prea fericit.

Sărbătoarea satanică

Deşi Biserica Catolică a renunţat să se mai lupte cu Halloween-ul, acceptând-o ca pe o sărbătoare nevinovată, adresata în special copiilor, fundamentaliştii creştini luptă vehement contra acestei tradiţii pe care o numesc păgână şi satanică. Samhainul este şi astăzi sărbătorit ca atare de numeroasele culturi neo-păgâne din Occident, dar ceea ce deranjează şi mai tare este faptul că şi sataniştii fac acelaşi lucru. Însuşi părintele satanismului, Anton Szandor LaVey, obişnuia să spună că Halloween-ul este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de Noaptea walpurgică, de pe 1 mai. Cu toate acestea, experţii spun că asocierea Halloween-ului cu satanismul este o gravă eroare, izvorâtă din necunoaşterea originilor acestei sărbători.

Sursa: http://www.geocities.com

Ecranizări: Halloween (1978) - locul 33 în Topul celor mai bune filme horror ale tuturor timpurilor pe IMDb

Olivia Tudor sus | comentează

FEMEIA ÎN ALB

Menţionată în: 1x01 - Pilot

Personaj în Supernatural: Constance Welch

Legenda vorbeşte despre o tânără femeie frumoasă îmbrăcată în alb care aşteaptă noaptea la marginea drumului. Se spune că aceasta apare numai în prezenţa bărbaţilor infideli. Aceştia o iau în maşină, după care dispar pentru totdeauna.

Femeia în Alb este o fantomă. Se spune că aceasta a luat naştere în momentul în care a aflat că soţul o înşeală, iar într-un moment de nebunie temporară şi-a ucis copiii. Când a realizat ce a făcut, copleşită de durere, s-a sinucis. Spiritul ei a devenit astfel blestemat şi acum nu se poate odihni, bântuind pe pământ ca un spirit răzbunător pentru totdeauna.

Există mai multe legende despre Femeia în Alb în întreaga lume:

Femeia în Alb – O legendă germană

Se spune că în oraşul Bamberg din sudul Germaniei un turist s-a apropiat de o femeie şi a întrebat-o dacă în acel oraş sunt fantome. Femeia i-a răspuns: „Trăiesc aici de 500 de ani şi nu am văzut niciuna până acum”.

Legenda Femeii în Alb este legată de vechea fortăreaţă Kulmbach de deasupra oraşului cunoscută şi ca Plassenburg. Conform tradiţiei, Femeia în Alb a fost o femeie numită Kunigunde von Orlamonde al cărui soţ este urmaşul celor care au construit castelul. După moartea lui, aceasta a vrut să se mărite cu un oarecare Albrecht von Hohenzollern, care, de asemenea, vroia să se căsătorească cu ea cu condiţia ca să nu mai existe „patru ochi între noi”. Se presupune că expresia lui codificată făcea referire la părinţii lui, dar Kunigunde a crezut că acesta se referă la cei doi copii ai ei. Aşadar şi-a omorât copiii folosind un ac cu care le-a străpuns ţeasta aşa încât moartea lor să pară a avea cauze naturale.

Ulterior, urmărită de propria conştiinţă, Kunigunde s-a dus la Roma unde Papa i-a promis iertarea dacă aceasta îşi dedica viaţa muncii monarhale. În acest scop, ea a mers în genunchi de la Plassenberg până la valea Berneck pentru a întemeia o mănăstire numită „Coroana Cerului”, dar a murit în jurul vârstei de 30 de ani. De atunci ea bântuie toate castelele dinastiei Hohenzollern – apărând chiar şi simultan în mai multe castele ale familiei! – şi aduce ghinion sau prevesteşte o nenorocire.

De fapt, chiar a existat o persoană istorică cu numele de Kunigunde care a locuit în Plassenburg. În 1321 Contesa Kunigunde era căsătorită cu Contele Otto von Orlamonde – Plassenburg. La doi ani după moartea lui (ce a avut loc în jurul anului 1341), ea s-a călugărit la o mănăstire numită „Tronul Cerului” şi nu „Coroana Cerului”, pe care a întemeiat-o mai înainte. Ea a murit acolo în 1385 – nu în jurul vârstei de 30 de ani cum susţine legenda, ci în jurul vârstei de 70 de ani. De asemenea, mariajul ei cu Contele Otto nu a avut urmaşi. Aşadar copiii nu puteau fi motivul pentru care Albrecht nu vroia să se căsătorească cu ea. Se spune că adevăratul motiv era faptul că aceasta pierduse averea şi din acest motiv a fost mai apoi trimisă la mănăstire.

Femeia în Alb din Fonte’ River

În perioada anilor 1600, în liniştitul orăşel Mania de pe insula Guam, au trăit doi tineri recent căsătoriţi. Înainte de căsătorie, soţul, un ofiţer spaniol, era romantic, elegant şi politicos. Dar curând după luna de miere a devenit crud şi abuziv. În fiecare seară, soţul cerea apă proaspătă de izvor de munte alături de mâncarea sa, iar pentru asta o trimitea pe soţia lui la pârâul din vale să aducă apă. După un timp, femeia a început să se bucure de plimbările sale singuratice, şi în cele din urmă acesta a devenit un ritual pe care îl aştepta cu nerăbdare.

Momentele preferate de ea erau nopţile cu lună plină, când reflecţia lunii lucea de-alungul pârâului ca şi cum stelele ar dansa, iar vântul şuiera prin frunziş.

Curând, soţul a observat că femeia întârzia tot mai mult şi a devenit furios. Aşa că într-o noapte furtunoasă cu lună noua, în ziua primei lor aniversări, a trimis-o după apă în noaptea rece şi udă. Fără o luna plină care să-i ghideze calea şi cu un vânt puternic care îi îngreuna mersul, femeia nu a putut vedea că micul pârâu s-a transformat într-o viitură furioasă. Când faleza noroioasă a alunecat de sub ea făcând-o să alunece şi să cadă în apa turbulentă, strigătele sale de ajutor au rămas fără răspuns, iar ea s-a înecat în râu.

Astăzi se spune că dacă cineva trece podul Maina pe timp de lună nouă şi priveşte în întunericul nopţii, poate vedea fantoma unei femei îmbrăcată într-o rochie lungă albă, asemănătoare cu o rochie de mireasă, cu părul argintiu precum luna şi ochii roşii, stând pe malul râului. Aceasta se întâmplă cel mai adesea când se apropie de oraş furtuni periculoase. Locuitorii de azi ai oaşului Guam numesc această fantomă „Femeia în alb” care prevesteşte un pericol iminent.

Reprezentările Femeii în Alb din Mania au evoluat până la o formă jumătate femeie jumătate creatură înfiorătoare. Ea îşi poate schimba forma fie în femeie, fie într-un animal. Corpul îi este acoperit cu păr în totalitate. Femeia în Alb poate fi văzută numai între amurg şi întuneric. Ea apare la o oră după apus şi dispare brusc când răsare luna. Poate fi văzută în trei locuri bine-cunoscute din Guam: în Locul celor doi îndrăgostiţi (The Two Lover’s Point), la Harmon Heights şi pe râul Fonte' (Fonte' River), care curge de la Mania până la Golful Adelup. Se spune că are o antipatie faţă de femei şi copii. Dacă Femeia în Alb te atinge, în locul în care te-a atins îţi lasă o pată roşie. Uneori, scoate sunete înfiorătoare şi stridente. Femeia în Alb din Guam se teme de un singur lucru, şi anume Sfânta Cruce.

Podul Lydiei sau Fantoma Autostopistă

Mai există o legendă a unei Femei în Alb în zona oraşului Jamestown din centrul Carolinei de Nord. În acest caz numele femeii este Lydia. Se presupune că a murit în 1923, iar de atunci face autostopul pe ruta 70 la est de Jamestown şi lângă High Point. Atunci când este luată în maşină de către bărbaţi ea îi roagă să o ducă la casa ei din High Point. Ea le dă inducaţii cum să ajungă şi îi povesteşte şoferului cum a avut o ceartă cu prietenul ei când erau la un bal. Odată ajunşi la destinaţie, Lydia dispare.

În unele cazuri şoferii care au luat-o pe Lydia în maşină sună la uşa casei „ei” şi povestesc ce s-a întâmplat celor care deschid. Atunci li se spune că acolo a locuit odată o femeie pe nume Lydia şi că a fost omorâtă în timp ce se întorcea acasă de la un bal. De atunci ea încearcă să se întoarcă acasă dar niciodată nu ajunge la destinaţie.

În majoritatea versiunilor persoana care răspunde la uşă este mama Lydiei. În multe dintre aceste versiuni ea îi arată şoferului o poză cu fiica ei pentru a verifica dacă persoana despre care vorbeşte şoferul este Lydia, apoi îi spune acestuia povestea fetei.

Prima mărturie de acest gen a avut loc în 1924. Povestea a persistat până în ziua de azi. Poate din cauză că într-adevăr a existat o Lydia, care a murit în 1923 în drumul spre casă. Poate pentru că povestea este spusă atât de bine şi uşor şi de fiecare dată dă fiori celor ce o aud. Poate pentru că Lydia este într-adevăr încă acolo aşteptând acea maşină care să o ducă în sfâşit acasă... poate atunci, când ultima dorinţă i se va îndeplini, va putea merge mai departe.

Femeia care plânge (La Llorona) – O altă legendă a „Femeii în Alb”

Femeia care plânge era odată o tânără femeie săracă îndrăgostită de un aristocrat bogat. Împreună au avut trei copii. Femeia dorea să se căsătorescă cu bărbatul iubit, însă acesta a refuzat o asemenea idee spunându-i că acest lucru ar fi fost posibil dacă ea nu i-ar fi născut pe cei trei copii în afara căsătoriei, lucru pe care el îl considera dezonorant. Dar femeia vroia cu orice preţ să devină soţia aristocratului, aşa că şi-a înecat copiii pentru a-i dovedi dragostea faţă de el. Dar bărbatul a continuat să refuze căsătoria dintre ei doi şi curând s-a căsătorit cu o altă femeie. Îndurerată, femeia se plimba de-a lungul râului. Plângându-şi copiii şi chemându-i, într-un final s-a înecat. Astfel spiritul ei a devenit blestemat şi condamnat să bântuie de-alungul râului, plângând şi căutându-şi copiii la nesfârşit. Se spune că atunci când cineva o vede pe Femeia care plânge cineva va muri. Fantoma ei apare ca o femeie îmbrăcată în alb, cu părul lung şi negru.

Există o poveste despre doi tineri bărbaţi care au văzut-o într-o noapte pe Femeia care plânge. Speriaţi că zvonurile ar putea fi adevărate, au plecat de acolo grăbiţi, dar nimic rău nu li s-a întâmplat în acea noapte. Dimineaţa următoare, au crezut că totul a fost imaginaţia lor, aşa că au plecat spre casă. Dar când au trecut pe lângă locul în care au văzut-o pe Femeia care plânge maşina lor a scăpat de sub control şi s-au lovit de un copac. Amândoi au murit pe loc.

Femeia în Alb din Duran

În jurul anilor 1800, o femeie împreună cu fiica ei trăiau în locul în care Parcul Durand Eastman (Durand Eastman Park) – parte din Irondequoit şi Rochester – există acum. Într-o zi, fata dispare. Convinsă că fiica ei a fost răpită şi omorâtă de un fermier local, mama sa a străbătut tărâmurile mlăştinoase zi de zi, sperând să-şi găsească fiica. A luat cu ea şi doi câini ciobăneşti germani să o ajute în căutare, dar nu a găsit nicio urmă a fiicei ei. În cele din urmă, în disperarea ei, femeia s-a sinucis aruncându-se de pe o stâncă în lacul Ontario. Chinuiţi de dorul pentru stăpâna lor, curând câinii i s-au alăturat în mormânt.

După moartea ei, spiritul mamei s-a întors ca o Femeie în Alb pentru a-şi continua căutarea. Oamenii spun că în nopţile ceţoase Femeia în Alb se înalţă din micul lac Durand alăturat lacului Ontario. Ea este însoţită de câinii ei şi împreună bântuie prin parcul Durand Eastman, căutându-şi mereu fiica pierdută.

Femeia în Alb nu este un spirit prietenos. Ea antipatizează bărbaţii şi mereu se răzbună în numele fiicei ei pe cei care vizitează parcul. Au existat relatări despre Femeia în Alb urmărind bărbaţi în lac, zdruncinându-le maşinile, şi transformându-le vieţile într-un calvar până când aceştia părăsesc parcul. Ea nu a acţionat niciodată şi asupra femeilor ce îi însoţesc pe aceşti bărbaţi.

Surse: http://www.supernatural-legends.dreipage.de/
           http://www.hauntednc.com/

Olivia Tudor sus | comentează

BLOODY MARY

Menţionată în: 1x05 – Bloody Mary

Personaj în Supernatural: Mary Worthington

În folclorul contemporan, Bloody Mary este o fantomă sau o vrăjitoare care se spune că apare în oglindă atunci când numele ei este spus de trei ori (sau de mai multe ori, în funcţie de versiunea poveştii), de cele mai multe ori ca un joc la petrecerile în pijama. Alte poveşti similare folosesc nume ca Mary Worth, Mary Worthington, Hell Mary, Black Agnes şi multe altele.

În folclorul sau în cultura copiilor, „Bloody Mary” este un joc în care o fantomă cu acelaşi nume se spune că apare în oglindă atunci când este invocată. Cea mai des utilizată metodă prin care participanţii încearcă să o cheme este cea în care persoana trebuie să stea în faţa oglinzii pe întuneric (de cele mai multe ori în baie) şi să îi repete numele de trei ori.

Există mai multe variante ale ritualului. Unele dintre ele presupun scandarea de o sută de ori, la miezul nopţii, frecându-ţi ochii în timp ce te roteşti, cu apa curgând, sau rostindu-i numele de 13 ori cu o lumânare aprinsă. În alte variante ale legendei pesoana care o invoacă trebuie să spună „Bloody Mary, ţi-am omorât copilul!” („Bloody Mary, I killed your son!”) sau „Ţi-am omorât copilul” („I killed your baby”). În aceste variante se crede că Bloody Mary este spiritul unei mame (de multe ori văduvă) care şi-a ucis copiii, sau o tânără mamă al cărui copil i-a fost furat, ceea ce a îndurerat-o profund şi a împins-o la sinucidere. În poveştile în care se crede că Mary a fost acuzată pe nedrept că şi-a ucis copiii persoana care o cheamă trebuie să spună „Cred în Mary Worth” („I belive in Mary Worth”).

Acest joc este similar altuia care implică invocarea vrăjitoarei Bell în oglindă, la miezul nopţii. De obicei, jocul este un test de curaj, deoarece se crede că dacă Bloody Mary este invocată, ea va îl va omorî pe cel care a chemat-o într-un mod foarte violent, cum ar fi tăierea feţei, smulgerea ochilor, îl va face să-şi piardă minţile sau îl va lua cu ea în oglindă. Unele variante spun cred că dacă îi rosteşti numele de 13 ori într-o oglindă la miezul nopţii, ea va apărea şi îţi va da posibilitatea să vorbeşi cu o persoană decedată până la ora 00:01, când Bloody Mary şi persoana cu care ai cerut să vorbeşi vor dispărea. Alte versiuni spun că persoana care o invocă nu trebuie să o privească direct în ochi, ci să se uite la imaginea ei din oglindă; atunci ea îi va dezvălui viitorul în ceea ce priveşte căsătoria şi copiii.

În unele legende Bloody Mary este asociată cu Regina Maria I, cunoscută în istorie drept „Maria cea sângeroasă”, datorită uciderii a cateva sute de Protestanţi. Viaţa reginei a fost marcată de câteva avorturi spontane sau sarcini false. Dacă Maria I ar fi născut un copil, acesta ar fi fondat o succesiune Romano-Catolică şi ar fi continuat persecuţiile religioase ale mamei sale şi după moartea ei. Unele speculaţii spun că avorturile au fost provocate. Ca urmare, unele poveşti spun că regina ar fi înnebunit din cauza pierderii copiilor săi.

Ritualul cu oglinda prin care Bloody Mary este invocată poate fi relaţionat şi cu o formă de prezicere a viitorului ce implică oglinzi şi întuneric care se practica odată de Halloween. Una dintre poveşti spunea că tinerele femei trebuie să urce căteva trepte cu spatele, ţinând într-o mână o lumânare, iar în cealaltă o oglindă, într-o casă întunecată. În timp ce ele privesc în oglindă ar putea vedea chipul viitorului lor soţ sau, în cel mai rău caz, craniul Morţii. Acest lucru semnifica faptul că fata respectivă va muri înainte de a se căsători.

Sursa: http://en.wikipedia.org/

Olivia Tudor sus | comentează

FANTOMA AUTOSTOPISTĂ

Menţionată în: 1x01 - Pilot

Personaj în Supernatural: Constance Welch

Unele dintre cele mai persistente și interesante povești cu fantome sunt cele despre autostopiști-fantomă sau autostopiști care dispar.

Acestea sunt, de asemenea, și unele dintre cele mai înfricoșătoare deoarece, în cazul în care sunt adevărate, aduc muritorii în contact direct cu fantomele. Mai mult chiar, aceste povești descriu spectrele ca având aspectul, comportamentul și vocea asemenea celor celor vii, și chiar interacționează fizic cu șoferul care le poftește în mașină.

De-a lungul timpului au tot apărut povești despre persoane ciudate care fac autostopul și care mai apoi dispar fără urmă din automobile, căruțe sau chiar de pe spatele cailor.

Aceste povești cu pasageri fantomatici (de obicei femei tinere) sunt de multe ori atașate de poduri, pante periculoase, intersecții și cimitire. Asemenea relatări cu autostopiști care dispar au fost spuse încă din anii 1800, când bărbații vorbeau despre femei care apăreau pe cai, în spatele lor. Aceste călătoare fantomatice dispăreau întotdeauna când ajungeau la destinația cerută și, de multe ori, se dovedeau a fi fiicele moarte ale fermierilor locali. Nu s-au schimbat prea multe în aceste povești care mai sunt relatate și în zilele noastre, s-a schimbat doar modul de transportare.

Povestea de bază decurge, de obicei, cam așa: un șofer obosit care călătorește pe timp de noapte ia în mașină un autostopist straniu, îl/o lasă la o anumită destinație, apoi află cumva că autostopistul în cauză este, de fapt, mort de câteva luni sau ani, de obicei chiar la aceeași dată.

Precum nenumăratele povești „adevărate‟ cu fantome și cele cu autostopiști-fantomă sunt greu de verificat, iar de cele mai multe ori sunt catalogate drept legende urbane sau folclor.

În continuare citiți unele dintre cele mai cunoscute povești cu fantome autostopiste.

Cimitirul din Greenmount, Bellville (Greenmount Cemetery)

Se spune că poți lua un pasager fantomatic în mașină dacă conduci în jurul cimitirului Greenmount de trei ori într-o noapte ploioasă cu portiera deschisă. Povestea se continuă spunând că în timpul celei de-a treia călătorii va apărea pe scaunul pasagerului o femeie tânără, udă leoarcă din cauza ploii. În momentul în care al treilea înconjur se va termina fata va dispărea, dar apa de pe scaun va rămâne.

Fantoma fetiței din Lebanon, Illionois

Povestea spune că un tânăr conducea noaptea prin apropierea cimitirului și observă o fetiță în mijlocul drumului. Acesta apasă puternic pedala de frână și încearcă să oprească înainte de a o lovi, dar nu reușește. Aude o lovitură puternică în fața mașinii și cum ceva pare să se rostogoloească sub mașină. Tânărul reușește să oprească mașina și iese grăbit pentru a o căuta pe fetiță, dar nu o găsește. Zăpăcit, acesta caută prin împrejurimi și prin sanțuri, dar fetița este de negăsit.

Legenda continuă cu tânărul care se duce la secția locală de poliție pentru a raporta accidentul. Acesta îi explică ofițerului de serviciu ce s-a întâmplat și cere ajutor pentru a se întoarce și a o găsi pe fetița lovită. Ofițerul mișcă dezamăgit din cap și afișează un zâmbet trist, apoi îi explică tânărului că acea fetiță a fost călcată de o mașină cu 5-10 ani în urmă. Câteodată mai poate fi văzută în acel loc în nopțile cețoase sau ploioase. Încă în șoc, tânărul iese din secția de poliție și se îndreaptă spre mașină. În drumul său, acesta privește în jos și observă ceva ciudat – pe bara de protecție din fața mașinii este imprimată urma unei mânuțe.

Autostrada 48 din Carolina de Sud

De-a lungul acestui drum a fost văzut un autostopist fantomatic de către unii automobiliști care pretind că au văzut o fetiță cu un rucsac în spate mergând pe marginea șoselei. Aceștia opresc și se oferă să o ducă la destinație, iar fetița le spune că merge să-și viziteze mama bolnavă în Columbia și le dă șoferilor adresa la care trebuie să ajungă. Apoi, la periferia orașului, dispare. Un cuplu care a luat-o pe fetiță în mașină a mers la adresa respectivă și au descris-o pe fetiță bărbatului care locuiește acolo. Acesta le-a spus că fetița era sora lui omorâtă de un șofer care a lovit-o cu mașina în timp ce fetița mergea să o viziteze pe mama lor bolnavă.

Aceasta li s-a întâmplat câtorva martori individuali o dată la trei ani, în anii 1950.

Șoseaua Meshack

Există o șosea veche ce se întinde de-a lungul unui pârâu din afara orașului Tompkinsville, numită Șoseaua Meshack (Meshack Road). Micul oraș Tompkinsville este situat în sudul părții centrale a statului Kentucky, la câțiva kilometri la nord de granița cu Tennessee. Aceasta este o zonă veche și retrasă unde poveștile cu fantome sunt obișnuite.

De-a lungul anilor oamenii au raportat variații ale poveștii despre ΄autostopistul fantomatic΄ asociate cu această șosea. Povestea începe cu doi bărbați ce se îndreptau către un bal local când au întâlnit o tânără femeie atrăgătoare pe șoseaua Meshack. Aceasta purta o rochie formală, iar bărbații au invitat-o la bal. Femeia a acceptat invitația și a dansat cu amândoi în acea seară. Apoi a acceptat ca cei doi bărbați să o conducă acasă. Deoarece ploua când cei trei au părăsit balul, unul dintre bărbați i-a oferit fetei jacheta sa, urmând să se întoarcă mai târziu pentru a o recupera. Au lăsat tânăra în fața unei case de pe șoseaua Meshack, iar câteva zile mai târziu bărbatul s-a întors pentru a-și recupera jacheta. La ușă i-a răspuns o femeie pe care a întrebat-o de tânăra cunoscută cu câteva seri în urmă, iar femeia i-a raspuns că a avut cândva o fiică, dar care a murit într-un accident pe acea șosea. Femeia i-a spus bărbatului unde este înmormântată fata, iar acesta și-a găsit jacheta în cimitir, lângă mormântul fetei.

Mai există o altă fantomă conectată cu această șosea și pare a face parte tot dintre autostopiștii fantomatici. Se pare că, timp de mulți ani, călătorii care mergeau pe acest drum au relatat că o prezență invizibilă poate fi simțită ținându-se strâns de talia motocicliștilor sau a călăreților. Acest spectru se ține de talia călătorilor pe parcursul unei mile, iar apoi dispare. Nimeni nu a putut găsi o explicație pentru acest fenomen.

Autostopista Annie. Fantomele călătoare din Bellfontaine și Cimitirele Calvary

Două dintre cele mai minunate cimitire din St. Louis se află pe strada West Florissant din nordul orașului. Alături de arta extraordinară ce poate fi găsită acolo, cimitirele reprezintă lăcașul de odihnă atât pentru cei faimoși, cât și pentru cei mai puțin cunoscuți. De asemena, ele găzduiesc o fantomă foarte agitată.

În luna martie 1849 un bancher, un preot, un avocat și primarul din St. Louis au încorporat un nou cimitir în afara orașului. Cu timpul, suprafața cimitirului a fost extinsă până la 327 acri de pământ, iar frumusețea lui îi este datortă lui Almerin Hotchkiss, un arhitect peisagist care a rămas în Bellefontaine timp de mai bine de 46 de ani, creând un cimitir plin de verdeață cu peste 14 mile de alei.

Cimitirul a fost ΄populat΄ rapid din cauza unei îngrozitoare epidemii de holeră ce a lovit orașul St. Louis în iunie 1849. În punctul maxim al epidemiei aveau loc peste 30 de înmormântări în fiecare zi. Datorită unei legi ce obliga ca toate cimitirele să se situeze în afara orașului din motive de sănătate, Bellfontaine a început să primească ΄internări΄ de la majoritatea bisericilor din St. Louis.

Astăzi, Bellfontaine a devenit lăcașul de odihnă al guvernatorilor, eroilor de război, scriitorilor și aventurierilor.

De cealaltă parte a șoselei este cimitirul Calvary, un alt exemplu frumos al grădinilor clasice din cadrul cimitirelor, care reprezintă locul de odihnă a multor persoane de seamă.

În mod ciudat, deși niciunul dintre aceste cimitire nu se laudă cu vreo poveste cu fantome, totuși există o poveste cu spirite legată de șoseaua Calvary, drumul dintre cele două cimitire, care leagă drumurile Broadway și West Florissant.

De fapt, există trei versiuni diferite ale poveștii, dar fiecare implică o fantomă care apare de-a lungul acestui drum sumbru. Prima este o variantă clasică a poveștilor cu autostopiști care dispar, despre o fată care poate fi văzută de-a lungul drumului, este luată în mașină și care apoi dispare. Povestea a început prin anii 1940, când i se spunea ΄Autostopista Annie΄, iar aparițiile ei erau limitate la momentul zilei în care soarele apune, dar care câteodată apărea pe diferite drumuri ale aceleiași vecinătăți.

Potrivit relatărilor, automobiliștii care mergeau de-a lungul șoselei Calvary (iar câteodată și alte străzi din împrejurimi) erau opriți de o tânără îmbrăcată într-o rochie albă. Aceasta era descrisă de obicei ca fiind atractivă, cu părul șaten lung și cu tenul palid. După ce se urca în mașină uneori spunea că mașina ei s-a stricat sau că a fost abandonată. Apoi direcționa șoferul unde să o ducă. De fiecare dată, atunci când automobilul se apropia de intrarea cimitirului Bellefontaine, fata dispărea în mod misterios din mașină. Portiera nu era deschisă niciodată și nu exista niciun advertisment că fata ar fi coborât din mașină. Annie era pus și simplu dispărută. Povestea lui Annie a persistat mulți ani, dar de pe la începutul anilor 1980 nu a mai fost menționată.

Într-o altă versiune a poveștii fantoma este un băiat îmbrăcat în haine de modă veche, din timpul anilor 1800. Se spune că apare pe la mijlocul șoselei Calvary atunci când trece o mașină, provocând devieri ale autovehiculelor și frânări bruște pentru a evita ceea ce conducătorii cred că este un copil în carne și oase. Dar atunci când șoferii încearcă să-l caute, mereu descoperă că acesta a dispărut pur și simplu.

Dar acestea nu sunt singurele fantome care bântuie această șosea. Mulți ani au fost spuse povești despre o femeie îmbrăcată într-o rochie neagră de doliu care traversa șoseaua. Potrivit relatărilor, femeia apărea instantaneu în stradă, la fel ca băiatul. Aceasta arăta ca o persoană reală, îmbrăcată într-o rochie demodată lungă și purtând o pălărie și un voal peste față. Din descrieri, aceasta părea o femeie îndoliată tipică perioadei Victoriene. Femeia pășea în stradă sau apărea subit în mijlocul ei, iar șoferii erau obligați să oprească brusc pentru a nu o lovi. Însă, de fiecare dată, aceasta dispărea din fața lor. La fel, povestea a stârnit vâlvă câțiva ani, apoi a încetat.

Fantoma tinerei din anii ΄20 (The Flapper Ghost)

Unul dintre cele mai liniștite și frumoase cimitire din Chicago este Cimitirul Evreiesc Waldhein. Acest cimitir este asociat cu povestea fantomei tinerei din anii ΄20. Deși nu se stiu prea multe despre acest spirit, povestea rămâne una fascinantă.

Se spune că tânăra era o evreică ce obișnuia să meargă la balurile de la sala Melody Mill. Aceasta era o brunetă atrăgătoare, cu părul scurt, ce purta o rochie aparținând furtunosului deceniu al anilor 1920. Seducătoarea fantomă obișnuiește să bântuie strada pe care se afla sala de bal, iar de multe ori a fost văzută în apropierea porților cimitirului. Câțiva călători ce treceau prin zona cimitirului au pretins chiar că au văzut-o intrând într-un mausoleu.

Deși aparițiile recente sunt foarte puține, fantoma a fost cel mai activă în 1933 și în anul 1973. În perioada anilor dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial a fost văzută la sala de la bal Melody Mill, unde dansa cu bărbați tineri și apoi cerea să fie condusă acasă. După ce o conduceau la cimitir, fata le explica că locuiește în casa îngrijitorului și apoi cobora din mașină. În timp ce admiratorii săi o urmăreau plecând, aceasta o lua la fugă înspre cimitir și dispărea printre pietrele funerare.

Mai multe reperări au avut loc în 1973, iar una dintre ele s-a întâmplat în timpul zilei. O familie vizita cimitirul și au fost îngroziți să vadă o fată îmbrăcată precum tinerele femei din anii 1920, ce se îndrepta către o criptă de unde a dispărut subit. Familia a alergat către acel loc ca să observe că acolo nu se afla nimeni și că nu exista niciun loc în care cineva să dispară atât de repede.

O altă întâmplare ciudată a avut loc în 1979, când un ofițer de poliție a văzut o fată frumoasă plmbându-se în apropierea sălii de bal într-o noapte ploioasă. Întrebând-o încotro merge, aceasta i-a răspuns „acasă‟. Polițistul s-a oferit să o conducă, iar aceasta l-a direcționat către o clădire de apartamente din apropierea intrării cimitirului. După ce fata a coborât din mașină a dispărut de lângă o intrare acoperită, iar polițistul, surprins, a coborât din mașină să o caute. Acesta era sigur că fata nu avea cum să fi intrat în clădire atât de repede și a fost și mai uimit să vadă că nu erau urme umede de pași sub trotuarul uscat la clădirii cu acoperișul din pânză.

De atunci aparițiile fantomei au fost puține.

Fantoma din Cimitirul Evergreen

O altă fantomă autostopistă bântuie șoselele din apropierea Cimitirului Evergreen din Parcul Evergreen, o comunitate din Chicagoland. De mai bine de două decenii o adolescentă atractivă hoinărește dincolo de limitele cimitirului în căutarea unui șofer care să o ia în mașină. Câțiva șoferi pretind că au văzut-o, iar în 1980 au avut loc o multitudine de întâlniri când automobiliștii din suburbiile vestice au spus că au luat cu mașina această tânără. Aceasta îi ruga întotdeauna să o ducă la o locație din parcul Evergreen și dispărea în mod misterios din mașină atunci când se aflau în dreptul cimitirului.

Potrivit legendelor, acesta este spiritul unui copil îngropat în cimitir, dar nu se știe de ce fata își părăsește mormântul pentru a căuta călători, și nici ce o duce în suburbii și atât de departe de casă. Ea este ceea ce unii numesc fantoma autostopistă tipică, dar există un aspect care o individualizează. În afară unei călătorii cu mașina, aceasta este destul de descurcăreață să găsească și alte modalități de transportare.

În ultimii ani au avut loc întâlniri cu această fantomă și în stația de autobuz de peste stradă de cimitir. Muți pretind că au văzut o tânără cu părul brunet care dispare în mod misterios. Ocazional, aceatsa s-a urcat și în câteva autobuze.

Într-o seară, o tânără s-a urcat într-un autobuz și a trecut pe lângă șofer fără a plăti biletul de călătorie. S-a îndreptat către partea din spate a vehicolului și s-a așezat fără a ține seama de restul călătorilor. Iritat, șoferul o strigă, dar fata nu răspunde. În final, acesta se ridică și se îndreaptă către ea pentru a-i cere să plătească, altfel va trebuie să coboare din autobuz. Însă înainte de a ajunge la ea, fata dispare chiar din fața lui.

Potrivit raportărilor și alți șoferi au avut parte de asemenea experiențe sinistre la aceeași stație de autobuz, și fiecare dintre aceștia au văzut tânăra dispărând chiar din fața lor, ca și cum nici nu ar fi fost acolo.

Fantoma fumătoare

Într-o noapte în februarie 1951, un ofițer britanic oprește pentru un soldat ce făcea autostopul. Străinul era îmbrăcat într-o uniformă a Forțelor Aeriene Roiale (Royal Air Force), iar după ce se urcă în mașina ofițerului îi cere acestuia o țigară. Ofițetul îi oferă una dintre țigările sale și o brichetă cu care să o aprindă. În timp ce conducea, ofițerul vede flacăra brichetei aprinse, dar când își întoarce capul este uimit să observe că pasagerul său a dispărut. Numai bricheta sa a rămas pe scaun.

Fantoma de pe Autostrada 36

Se pare că aceste fantome autostopiste nu cer întotdeauna să fie luate în mașină, ci uneori se urcă singure în automobil. Undeva pe la mijlocul anilor 1980, o femeie numită Roxie conducea pe Autostrada 36 în apropiere de Edmonton, Alberta când a fost surprinsă să vadă un spirit stând pe scaunul pasagerului. Femeia spune că în acel moment a realizat că cel de lângă ea nu era în carne și oase. Spectrul înfățișa un bărbat în nuanțe de alb, negru și gri, iar hainele acestuia păreau a aparține modei secolului trecut. Bărbatul s-a întors și i-a zâmbit femeii, i-a făcut cu mâna, apoi a dispărut.

Surse: http://www.prairieghosts.com
           http://paranormal.about.com

Olivia Tudor sus | comentează